marți, 12 august 2014

Părinți? Ce înseamnă părinți?

E vară. Mă joc liniștită în curtea bunicii. La nici cei 3 ani ai mei iarba înviorată de ploaia căzută peste noapte mi se pare magică și cât mine de mare. Într-o pungă de hârtie am niște bomboane cumpărate de la Cooperativa din sat. Le mănânc mai întâi pe cele verzi și le las la urmă pe cele maro care sunt preferatele mele. Văzând că e rost de mâncare pisoiul îmi face o vizită. Ghinion! N-are Oana bambane, îi spun deschizându-mi palmele pentru a-l convinge. Pisoiul insistă. Îl mângâi și degetele mele lipicioase de la bomboane se colorează cu blana lui gri.

Bunica apare grăbită cu o găleată în mână. Iese la poartă unde bunicul a așezat special fântâna ca toată lumea să poată să ia câtă apă poftește. Doar Dumnezeu a lăsat-o tuturor și este suficientă pentru toată lumea. O vecină o salută: Hai, grăbește-te, că îți vin copiii! Tocmai m-am întâlnit cu ei pe drum. Apoi îmi zâmbește: vino la gard să îi vezi pe mama și tata! Se întoarce imediat și își continuă drumul spre casa ei din deal. 

De dus m-aș fi dus la gard chiar dacă bunica nu îmi dădea voie, dar nu știam ce înseamnă mama și tata. Înțelegeam că e ceva bun, doar vecina zâmbise, dar eram complet nelămurită ce treabă au oamenii aceia cu mine. La scurt timp o femeie măruntă și blondă deschide poarta. În spatele ei un bărbat înalt, voinic și foarte brunet vine încărcat de bagaje. Femeia se îndreaptă direct spre mine. Mă ia în brațe și simt cum lacrimile ei îmi cad pe haine și pe piele: Oana, sunt eu mama! și plânge așa de tare că parcă mă îndeamnă și pe mine. 

Brusc se oprește din plâns și începe să o certe pe bunica: tu n-ai văzut ce murdară e pe mâini? Și du de-aici pisoiul ăsta jigărit! Bunica nu îi răspunde nimic. Doar ia pisoiul cu o mână și îl închide în curtea cu animale. Femeia vine cu o cană de apă să mă spele. Mergem împreună în casă. Vrea să îmi arate ce mi-a adus. Deschide dulapul să aranjeze niște lucruri și se pune iar pe plâns după care strigă la bunica: dar de ce n-ai îmbrăcat-o pe Oana cu hainele astea?, arătând spre pachete întregi cu rochii și bluze cochete. Acum i-au rămas mici. Unde s-o îmbrac, mamă, aici la țară? Crezi că-i ca la tine la oraș? Puteai să-mi spui ca să îi trimit altceva...Bunica dispare iar fără să mai răspundă.

Ne ducem la masă. Bărbatul se apropie de mine și mă cheamă la el. Mă ascund în brațele femeii de care a început să îmi placă: miroase a flori proaspete, are vocea blândă și se uită frumos la mine. E rândul meu să plâng. Bărbatul încearcă să mă liniștească. Zice că e tata și nu am de ce să mă sperii. Plâng și mai tare. Necăjit se așează la locul lui. Vor trece câteva luni până când să vorbesc cu el și aproape un an până să îi spun tată

Deodată femeia îi spune bunicii: am venit să o luăm pe Oana acasă. Și întorcându-se spre mine îmi spune cu căldură: Oana, o să vii cu noi la oraș. O să vezi, o să îți placă mult. Încep din nou să plâng. Femeia vrea să mă ia în brațe, dar nu o las. Mă duc la bunica: mama, eu vreau să rămân cu tine!

marți, 8 iulie 2014

Ce faci, gândacule?

Dacă aveți copii, sigur ați auzit replica asta când ați mers în parc sau în vizită. Pot să înțeleg nevoia adultului de a-și afirma supremația în fața copiilor care odată cu nașterea lor le răstoarnă lumea pe dos. Pot să înțeleg, deși mai greu, chiar și atunci când întrebarea vine de la oameni faini și pricepuți la creșterea copiilor. Doar că mă întristează.

De fiecare dată când mă uit la un copil văd iubire în starea cea mai pură. Au apărut din iubire, s-au hrănit cu iubire nouă luni, cresc cu iubire, devin adulți care dăruiesc și primesc iubire.

Îmi place să cred că motivul pentru care facem copii nu se referă doar la condiționarea biologică de a perpetua specia. Am convingerea că ei apar în viața noastră pentru a ne învăța să iubim frumos, total și dezinteresat. Și nu numai pe ei, ci și pe ceilalți oameni. Iar asta este cu adevărat o șansă minunată.

P.S. Gândacule poate fi înlocuit cu orice alt termen mai mult sau mai puțin simpatic: șoarece, buburuză, pitic, grasule, etc.

miercuri, 2 iulie 2014

Vacanța de citit

Vara vine mereu cu nostalgia cărților citite în curtea bunicii ferindu-mă din calea soarelui neprietenos. Începeam pe prispa dintr-o parte a casei lângă trandafirii din care bunica făcea o dulceață fină ca un gând frumos. Mă opream doar dacă nu aveam încotro sau îmi era stârnită curiozitatea de vocile și pașii oamenilor de pe drum. După prânz fugeam repede în spatele casei. Acolo domnea răcoarea și puteam citi în voie. Mă mai adăposteam uneori de soare și lângă tufele de zmeură sau sub nuc, iar cărțile erau fericite. Împreună  făceam treabă bună.

Citeam mult, citeam mereu, citeam oricând, citeam până amorțeam, citeam orice. Cărți din bibliografie, cărți extraordinare, cărți înfiorător de slabe, cărți potrivite pentru vârsta mea, cărți interzise, beletristică sau tratate de agricultură. Citeam pentru că era cel mai simplu lucru pe care puteam să îl fac. Eram un copil timid, iar cărțile nu mă obligau să fiu altfel decât eram. Dimpotrivă.

Seara aducea deseori regretul că nu am reușit să termin cartea pe cât de repede s-a încheiat ziua. În frigul din casa de la țară, mă piteam grăbită sub plapumă și, cu ochii pe tavanul din bârne de lemn vopsite albastru deschis, continuam în imaginație poveștile pe care le citisem în cursul zilei. Adormeam doar pentru că știam că numai așa pot să citesc din nou. 

E vară și tot ce îmi doresc este să citesc. Și atât.

miercuri, 18 iunie 2014

Despre serbare

Azi Vlad are serbare. De dimineață când l-am dus la grădiniță am fost pur și simplu copleșită de emoțiile și agitația de acolo. Și sunt adult. Nici nu vreau să îmi închipui cum se simțeau copiii.

Pe drumul spre casă nu mă puteam gândi decât la Glossa lui Eminescu:

Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?...
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

Voiam să mă întorc la el, să îl iau în brațe și să îi spun versurile. Știam că va înțelege și că poate va trece mai ușor peste ziua de azi. Nu m-am întors. Începuseră deja repetițiile și nu voiam să tulbur echilibrul și așa precar al unei zile cu multă presiune pentru educatori, părinți și copii deopotrivă.

Partea bună este că sunt suprinzător de liniștită în legătură cu serbarea. Spre deosebire de cea din iarnă, prima din viața lui Vlad și prima pentru mine ca mamă, acum o privesc altfel. La serbarea de Crăciun eram ca un arici. M-am panicat când Vlad a refuzat să se îmbrace în costumul popular și, prin urmare, am reacționat complet lipsită de empatie. L-am convins într-un final sau, mai cinstit vorbind, l-am forțat, spre binele lui desigur, după care stăteam cu frica în sân ca nu cumva să plângă la serbare. Vlad nu a plâns, dar pot să înțeleg frustrarea părinților ai căror copii au plâns. Și eu și ei am încălcat, însă, regula numărul 1 din parenting: nu este vorba despre nevoile și dorințele noastre ca părinți, ci despre ce își doresc și au nevoie copiii noștri.

Sunt mai liniștită cel mai probabil pentru că am încredere în inteligența lui Vlad, logică, fizică și emoțională, și nu mai îmi trebuie alt tip de validare. Sunt liniștită fiindcă, din punctul meu de vedere, serbările sunt simple spectacole artistice potrivite pentru copiii extrovertiți și histrionici. Cei timizi au, în cel mai fericit caz, ocazia de a se căli și de a își găsi resursele interioare necesare pentru a face față unei asemenea provocări, doar că nu pot singuri, ci cu ajutorul nostru.

Ce este cu adevărat important este efortul zilnic pe care acești copii îl depun ca să învețe diverse lucruri și atitudinea lor în acest sens. Vlad nu este doar Vlad cel de la serbare, ci Vlad care în fiecare zi se duce la grădiniță chiar dacă poate și-ar mai dori să rămână acasă cu mine, Vlad care e încântat că a învățat ceva nou sau intrigat că a auzit ceva ce nu a înțeles și îmi cere lămuriri, Vlad care povestește cu atâta drag despre prietenii lui de la grădiniță cu care se joacă.

Ca în orice poveste cu copii, cheia se află la părinți. Însă, dacă pe copii îi educă părinții, pe părinți cine îi educă?

marți, 17 iunie 2014

Poveste de dragoste

De trei luni și jumătate sunt îndrăgostită din nou. Prezint toate simptomele regulamentare. Mă gândesc numai la el. Mi se pare atât de deosebit, printre cei mai minunați pe care i-am cunoscut vreodată. Abia aștept să îl văd și nu m-ar deranja să îmi petrec cât mai mult din viață cu el. Când îmi zâmbește, mi se luminează sufletul, iar când îmi rostește numele pur și simplu mă topesc. Faptul că este atât de vesel în preajma mea mă binedispune și mă face să cred că sunt persoana potrivită pentru el.

Dacă nu sunt lângă el, mă apucă un dor nebun. Îmi lipsește șarmul lui, privirile complice, perseverența în a-și urmări scopurile și inventivitatea cu care găsește soluții la orice problemă. Și, chiar dacă de când a apărut, a adus în viața mea, ce-i drept fără voia lui, haosul și multe ore fără somn, nici măcar nu mai pot să îmi imaginez viața fără el. Din când în când mai am câte o urmă de regret că m-am îndrăgostit prea târziu de el, dar trece repede cu o îmbrățișare.

Acum vă întreb cinstit: voi ați putea rezista cuiva ca Horia?